Cum îi arătăm copilului că poate conta pe noi

Am participat la conferința ParentED Fest de unde am plecat cu multe notițe și câteva idei pe care vreau să le aduc și aici.

Jessica Joelle Alexander a vorbit despre conectare într-o lume tot mai digitală. Erica Komisar m-a prins în mod special, încât am plecat acasă și cu două dintre cărțile ei.

Din ambele prezentări mi-a rămas întrebarea: cum îi arătăm copilului, în momentele obișnuite, că poate veni spre noi cu ceea ce trăiește, cu ceea ce simte? Cum știe că sunt disponibil, eu ca părinte?

Răspunsurile au venit tot de la aceste specialiste și au confirmat ceva ce știam deja.

Sunt aici cu tine

Când e activat emoțional foarte tare, suntem alături fără prea multe vorbe. E important doar să ne apropiem, să coborâm vocea și să spunem: „Sunt aici. Vrei să stau lângă tine?”. Dacă lovește, păstrăm limita: „Nu te las să lovești. Rămân aici cu tine până trece supărarea”.

Discuția despre ce ar putea face altfel data viitoare, despre ce a declanșat emoția, o avem după ce se liniștește.

Tot despre prezență a vorbit și Tina Payne Bryson, pornind de la The Power of Showing Up (puterea de a fi prezent). Tina este psihoterapeut specializat în dezvoltarea copilului și coautoare, alături de Daniel Siegel, a cărților Creierul copilului tău și Puterea de a fi prezent. Apreciez cum aduce cercetările despre atașament în situațiile obișnuite din familie.

Prezența părintelui se construiește prin felul în care răspunde: copilul ajunge să simtă că este văzut, înțeles, protejat și ajutat când îi este greu. Din aceste experiențe repetate crește încrederea că se poate baza pe noi.

Când copilul este copleșit, prezența începe cu ajutorul de a se liniști, ceea ce numim coreglare. Acesta este sensul lui „soothed” pe care autoarea îl folosește: confort, empatie, coreglare. Ne apropiem, coborâm vocea, folosim puține cuvinte: „Îți este greu. Sunt aici.”

Unele situații sunt mai escaladate și e nevoie întâi să anunțăm că păstrăm limita: „Înțeleg că ești furios că s-a terminat timpul la joc. O să stau aici cu tine în timp ce ești furios, dar nu te las să mă lovești sau să arunci cu lucruri.”

Practic, spunem DA emoției și NU comportamentului care rănește. Comportament care este un semnal despre ce nu poate copilul încă să facă singur. În cazul de față, să se stăpânească când e furios. Tocmai când copilului îi este cel mai greu, are cea mai mare nevoie să simtă că relația cu noi rămâne disponibilă.

Legat de limite și reguli, Tina a folosit imaginea unei punți înguste fără balustrade pe care mergi cu bicicleta. Cât de relaxat ai pedala? Cam asta înseamnă pentru un copil să nu aibă limite clare și previzibile. Ele sunt o parte din siguranța pe care o oferim.

Îl întâlnim pe copil acolo unde e el acum

Ne apropiem de ei și cu ajutorul unui „al treilea obiect”. Ne putem folosi de pasiunea pentru un joc video, de exemplu, ca să intrăm în lumea lui: „Îmi arăți și mie cum se joacă? Ce îți place cel mai mult la acest joc?”. Îl lăsăm să ne explice. Din astfel de conversații putem ajunge și la întrebările mai grele: „S-a întâmplat vreodată ceva acolo care te-a făcut să te simți prost?”.

Practic, îl întâlnim pe copil acolo unde e el acum, intrăm astfel mai ușor în lumea lui. Vezi astfel ce anume îl atrage la jocurile video. Poate fi simțul controlului, sentimentul de putere dat de trecerea nivelurilor, și vezi ce înseamnă asta pentru el, de ce are nevoie să își ia asta din lumea virtuală și dacă îi poate fi oferit sub o altă formă în lumea reală.

O parte importantă din protecția legată de siguranța pe internet este exercițiul repetat de Conectare + Conversație pe care îl aveți de mai multe ori. De asemenea, e important să stabiliți împreună Top 3 persoane la care să ceară ajutor atunci când întâmpină dificultăți legate de tot ce se petrece online: bullying, hărțuire, grooming sau alte situații care îl neliniștesc. Mai bine să avem un plan la care să nu fie nevoie să apelăm.

În loc să fii furios, încearcă să fii curios!

Asta înseamnă să nu sar direct la concluzii, ci să pun întrebări și să încerc să înțeleg cum s-a ajuns la o situație. Asta e ceva ce noi, părinții, facem destul de puțin. În schimb, presupunem din start că e greșit ce a făcut copilul, plecând de la ideea că nu a făcut așa cum ne-am fi așteptat.

Când se ceartă frații

Același lucru ne poate ghida și când se ceartă frații. O problemă atât de des întâlnită…

Ce să facem atunci? Mai întâi observăm: sunt atât de agitați încât doar țipă unul la altul sau pot deja să asculte? Adică sunt activați sau sunt receptivi? Dacă se lovesc, oprim agresiunea și îi ajutăm să se liniștească. Abia apoi exersăm: „Cum îi poți spune altfel ce te-a deranjat?” sau „Cum poți cere astfel încât să te faci înțeles?”.

În neînțelegerile mici și sigure, adică acolo unde nu se lovesc, nu se jignesc etc., rămânem aproape și le lăsăm timp să încerce singuri o soluție și să își închidă bucla conflictului cu un armistițiu.

Pe măsură ce copilul crește

Pe măsură ce copilul crește, prezența noastră își schimbă forma. Mai ales cu adolescenții, poate însemna să facem un pas înapoi. Protecția excesivă riscă să transmită: „Nu cred că te descurci”.

Când vrea să meargă singur pe un traseu cunoscut sau are o dificultate de discutat cu profesorul, putem întreba: „Cum te-ai gândit să procedezi? De ce sprijin ai nevoie?”. Pregătim împreună pașii și măsurile de siguranță, apoi îi dăm ocazia să încerce. Rămânem disponibili, în timp ce el își construiește încrederea în propriile capacități.

Iar când noi suntem cei care au greșit

Iar când noi suntem cei care au greșit, prezența înseamnă să revenim și să reparăm. Este o idee esențială și în Cercul Siguranței, programul pe care urmează să îl țin din nou în curând cu părinții din Întorsura Buzăului.

Reparația apare după ce ne liniștim și putem spune: „Mai devreme am țipat. Nu era în regulă să îți vorbesc așa. Îmi pare rău. Data viitoare voi lua o pauză înainte să continuăm discuția.”

Din asemenea reveniri, copilul învață că sentimentele lui contează, că adulții își asumă greșelile și că apropierea poate fi restabilită după un conflict. Prin modelare, învață să facă și el la fel când se produce o ruptură în relațiile sale.

Eu și partenerul meu avem stiluri diferite de parenting

Îl încurcă asta pe copil? Nu neapărat. Putem face unele lucruri diferit atâta vreme cât îi oferim amândoi siguranță, apropiere și sprijin.

Cu această idee am rămas și din prezentarea lui Daniel Siegel, medic psihiatru, autor și unul dintre principalii promotori ai neurobiologiei interpersonale, un domeniu care explorează legăturile dintre minte, creier și relații.

Siegel a vorbit despre alloparenting: creșterea copilului cu sprijinul altor adulți de încredere. Acel „e nevoie de un sat pentru a crește un copil” care are rădăcini în istoria noastră evolutivă. Bunicii, rudele și alți oameni apropiați pot face parte din acest „sat”, atunci când avem asemenea relații în jurul nostru. Din păcate, nu toți avem acest avantaj.

Așadar, un copil poate avea mai multe relații de atașament în paralel, iar acestea pot fi diferite de la un îngrijitor la altul.

Atașamentul înseamnă, în fapt, ce învață copilul, în timp, să aștepte în acea relație: „Când îmi este greu, mă vede? Mă ajută? Pot conta pe el?”. Atașamentul securizant este cel care le bifează pe toate.

Dar stiluri diferite de parenting nu înseamnă automat tipuri diferite de atașament. Unul citește povești, altul construiește, bunica îl scoate la plimbare. Fiecare poate găsi propriul fel de a fi aproape.

Contează însă foarte mult să ne punem de acord asupra lucrurilor esențiale: siguranță, respect, limite și răspuns la nevoile copilului. Iar când nu suntem de acord, să putem discuta fără să anulăm constant ce spune sau face celălalt adult.

Punctul nostru comun poate fi chiar copilul pe care îl avem în față.

Temperamentul are componente biologice prezente de foarte devreme: un copil se apropie repede de oameni, altul are nevoie să observe; unul caută noutatea, altul se adaptează mai lent.

Dacă ai mai mulți copii, probabil ai observat cât de diferit pot răspunde la aceeași situație. Ce merge ușor cu unul poate cere mai mult timp și sprijin cu altul. Putem păstra aceeași regulă și să îi ajutăm diferit să o respecte.

Dacă vrei să înțelegi mai bine neurobiologia relațiilor și cum influențează asta dezvoltarea copilului, recomand cartea „Creierul copilului tău”, scrisă de Daniel Siegel împreună cu Tina Payne Bryson. Este una dintre cărțile pe care le recomand frecvent părinților, pentru explicațiile accesibile și ideile pe care le putem folosi în momentele obișnuite de acasă.

Love is a verb

Și încă o idee care mi-a plăcut de la Isabelle Filliozat: „Love is a verb.” A iubi este verb. Adică o acțiune. Iubirea are nevoie, așadar, să fie pusă în acțiune.

Pentru copil, iubirea se traduce prin atenție 1 la 1 și timp de calitate împreună. Când mă așez lângă el, când intru în jocul lui, când pregătim ceva împreună sau când îl ascult cu telefonul pus deoparte, simte că îl iubesc mai mult decât în alte momente. Simte că e important pentru mine.

Și dacă nu putem fi prezenți fizic și emoțional în viața copiilor noștri prea mult, pentru că da… avem responsabilități de adult, altele decât creșterea lor, măcar să încercăm să fim în momentele de tranziție. De la cele zilnice: plecat la școală, înainte de somn, până la cele din etapele mari de viață: trecerea de la grădiniță la școală, apoi la gimnaziu și tot așa.

Dacă ai ajuns până aici, te invit să închizi telefonul, să mergi la copilul tău și să îl întrebi: „Ce ai vrea să facem împreună?”. Alegeți ceva realizabil: o plimbare, o construcție, un joc. Un moment în care copilul să te simtă 100% prezent. Vei observa scânteia din ochii lui.

Facebook
Twitter
Email
Print