Sunt momente care ne fac sângele să fiarbă. Unul dintre acestea este când vezi că propriul copil vine spre tine plângând, nedreptățit sau lovit, şi simți un impuls aproape fizic să intervii, să restabilești dreptatea și să îi spui celuilalt copil sau părintelui său câteva cuvinte care să regleze situația.
E un reflex de protecție biologic, adânc înrădăcinat în noi. Psihologia evoluționistă ne spune că suntem programați să reacționăm prompt atunci când puiul nostru este în pericol. Deci, nu ești un părinte rău dacă simți asta, ești un părinte implicat. Totuși, felul în care alegem să gestionăm acest impuls face diferența între un conflict care escaladează și o oportunitate de învățare.
De ce corecția directă nu funcționează?
Aici mă refer la situaţiile în care un adult abordează direct copilul atcuiva, chiar şi în situaţia în acre acesta este vinovat.
Pentru noi, o intervenție fermă pare o îndrumare necesară. Însă, pentru sistemul nervos al unui copil, un adult străin care vine spre el cu un ton autoritar este perceput ca un semnal de alarmă major.
Psihologul Daniel Siegel folosește un concept foarte util aici: fereastra de toleranță. Pentru a învăța ceva, un copil trebuie să fie în interiorul acestei ferestre, unde se simte în siguranță și calm. Când un adult necunoscut îl abordează agresiv, copilul iese din această fereastră și intră într-o stare de hiper-excitare (luptă sau fugă) sau de blocaj.
În acea secundă, partea logică a creierului său se deconectează. El nu mai procesează explicația ta despre respect sau bunătate, ci doar pericolul reprezentat de prezența ta. Ce se întâmplă biologic: creierul său superior (cortexul prefrontal), responsabil pentru logică și empatie, se deconectează. Controlul este preluat de amigdală, centrul fricii. Copilul nu mai are resurse biologice să înțeleagă de ce a greșit, el devine ocupat doar să supraviețuiască interacțiunii cu tine prin luptă, fugă sau blocaj. Rămâne cu el o senzație de umilință sau frică, iar cercetările în neuroștiințe arată că învățarea autentică este imposibilă în prezența stresului cronic sau al fricii de adult.
Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté subliniază în lucrările lor importanța atașamentului în procesul de orientare a copilului. Un copil acceptă să fie îndrumat și corectat doar de persoanele de care este atașat profund.
Când noi, ca străini, încercăm să impunem o lecție, „sărim” peste etapa fundamentală a conexiunii. Fără această punte, intervenția noastră este trăită ca o agresiune. Mai mult, dacă îl certăm pe cel mic în fața părintelui său, riscăm să creăm o situație de conflict de loialitate. Copilul se va uita la părintele lui pentru protecție, nu la tine pentru învățătură, iar mesajul tău educativ se va pierde în zgomotul emoțional.
Un argument esenţial, despre care menţionez cu orice ocazie în discuţiile cu părinţii este că rușinea nu este un instrument educativ
De multe ori, tindem să folosim rușinea ca metodă de control, sperând că celălalt copil nu va mai repeta gestul. Însă, așa cum explică Brené Brown, rușinea este corelată cu agresivitatea și retragerea, nu cu schimbarea pozitivă. Un copil care se simte umilit de un adult va tinde fie să devină și mai reactiv pe viitor, fie să își piardă încrederea în propria capacitate de a interacționa corect.
Desigur că aici nu fac referire la cadrele didactice, antrenori sau alte persoane care, în raport cu copilul au acest rol de educare. E vorba mai degrabă despre părinţi care aleg să muştruluiască, să “educe” sau să “facă dreptate” cu copilul altcuiva fără să aibă niciun fel de relaţie cu acesta.
Cum putem acționa echilibrat:
A nu certa copilul altuia nu înseamnă pasivitate. Înseamnă să alegi o cale care respectă dezvoltarea emoțională a ambilor copii, Si totuşi, sunt câteva lucruri pe care le putem face:
Setează o barieră de siguranță, nu un atac. Poți interveni prompt și fizic dacă e nevoie: Stop! Nu permit să vă loviți. Aceasta este o limită protectoare, nu o critică la adresa caracterului copilului. Te concentrezi pe acțiune, nu pe persoană.
Gestionează-ți propria reactivitate. Înainte de a vorbi, oferă-ți un moment de autoreglare. Un adult agitat nu poate liniști un copil tensionat. Dacă pulsul tău e la 120, orice vei spune va suna ca o amenințare. Trage aer în piept și reamintește-ți că ești adultul din această ecuație. Doar un adult reglat poate regla, la rândul lui, un copil agitat.
Colaborarea între adulți. Modelul atașamentului ne spune că un copil are nevoie de părintele lui pentru a se simți în siguranță. Cea mai eficientă cale este să discuți cu adultul responsabil. O abordare de tipul: Am observat o situație dificilă între ei, cum îi putem ajuta să colaboreze/gestioneze mai bine? transformă conflictul într-un efort comun.
Transferul de autoritate. Cea mai sănătoasă cale este să implici adultul responsabil pentru acel copil. Am observat că a apărut o tensiune între ei, cred că au nevoie de ajutorul nostru să se descurce. Astfel, permiți ca lecția să vină pe canalul de atașament corect: de la părinte către copil.
Fii ancora copilului tău. Uneori, cea mai importantă intervenție este să te apleci la nivelul copilului tău. Să-i validezi emoția și să-l ajuți să găsească cuvinte pentru ceea ce simte. Astfel, îl înveți reziliența, nu doar victimizarea.
Si poate cel mai important: consolidarea rezilienței propriului copil. În loc să te concentrezi pe pedepsirea celuilalt, concentrează-te pe nevoile copilului tău. Ajută-l să-și numească emoția și să găsească strategii pentru a pune el însuși limite. Asta îl împuternicește pe termen lung mult mai mult decât faptul că mami sau tati l-au certat pe agresor.
O întrebare care schimbă perspectiva: Data viitoare când ești pe punctul de a-i face o observație tăioasă unui alt copil, încearcă să te întrebi: Vreau să provoc teamă sau vreau să ofer un model de rezolvare a problemelor?
Copiii nu învață din discursurile noastre, ci din felul în care ne văd pe noi gestionând momentele de criză. Atunci când alegem să rămânem calmi, dar fermi, le arătăm că limitele pot fi puse cu respect, nu cu forță. Până la urmă, toți copiii sunt în proces de învățare, iar noi suntem cei care le oferim harta pentru a naviga prin relațiile lor.
